Română

DESPRE ROMANIA

 

România este situată în centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul său este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Având un climat temperat şi un mediu natural diversificat, care este foarte favorabil vieţii, teritoriul românesc a fost locuit incă din cele mai vechi timpuri. Cercetările facute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane antice. Aceste vestigii sunt dintre cele mai vechi din Europa.

La începutul mileniului al doilea, când Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populaţia care deja trăia în Bazinul Carpato-Balcanic. Din timpul tracilor, se poate vorbi de un fenomen neîntrerupt de creare a poporului român. În prima parte a primului mileniu dinainte de Hristos, în zona carpato-dunăreano-pontică – care era partea de nord a unei mari suprafeţe locuite de triburile tracice – un grup al tracilor de nord s-a individualizat: s-a creat un mozaic de triburi getice şi dacice. Strabo – un geograf şi istoric renumit din epoca împaratului Augustus, ne informează că “dacii aveau aceeaşi limbă ca şi geţii”. Iniţial, a fost acelaşi popor, singura diferenţa dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii – în mare parte, locuiau în munţi şi pe platoul Transilvaniei; geţii – în câmpiile Dunării. În antichitate, grecii, care i-au întâlnit primii pe geţi – au folosit acest nume pentru intreaga populaţie de la nordul Dunării, în timp ce românii, care i-au întalnit primii pe daci, au extins folosirea acestui nume pentru toate celelalte triburi ce locuiau pe teritoriul de astăzi al României. După cucerirea acestui teritoriu, românii au creat aici provincia Dacia. Iată de ce, întregul teritoriu al României de azi este numit Dacia, în toate sursele de informaţie din perioada latină şi a Evului Mediu.

 

Contactul daco-geţilor cu lumea greacă a fost uşor de făcut, prin intermediul coloniilor greceşti create pe teritoriul ţărmului Mării Negre al României de azi: Istros (Histria), fondat în sec. VII înainte de Hristos, Callatis (Mangalia de azi) şi Tomis (Constanţa de azi); ultimele două create un secol mai târziu. In istoria scrisă, populaţia de la nordul Dunării (getică), a fost prima dată menţionată de Herodot, “părintele istoriei” (sec. IV înainte de Hristos). El ne-a vorbit despre povestea campaniei regelui persan Darius I, împotriva sciţilor din stepele aflate la nord de Pontic (anul 513 înainte de Hristos). El a scris ca geţii erau cei mai mari luptători dintre traci. Ei au fost singurii care au rezistat regelui persan, pe drumul dintre Bosfor şi Dunăre. Burebista (82 – până în jur de 44 înainte de Hristos), care a reuşit sa unească triburile geto-dacice, pentru prima data, a creat un regat puternic şi întins, într-un timp când suveranul dac i-a oferit sprijin lui Pompei împotriva lui Cezar (anul 48 înainte de Hristos), şi se întindea de la Beskit, în nord, Bazinul Dunării Mijlocii, în vest, rîul Tiras (Nistru) şi ţărmul Mării Negre, în est, până la Munţii Balcani, în sud.

In primul secol înainte de Hristos, pe măsură ce Imperiul roman se extindea şi se creau provincii romane în Panonia, Dalmaţia, Moesia şi Tracia, frontiera cu Dunărea se întindea pe aproape 1500 km şi desparţea Imperiul Roman de lumea dacică.

In Dobrogea, care se afla sub conducerea romană, de şapte secole, incepand cu domnia lui Augustus, poetul Publius Ovidius Naso şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale “printre greci şi geţi”, intrucat el a fost exilat acolo, la Tomis (între anii 8 şi 17 e.n.), din ordinul aceluiaşi Cezar.

Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). După o prima confruntare, pe timpul domniei lui Domiţian, (87-89 e.n.),

 

 

s-au impus cu necesitate două războaie pentru Imperiul Roman (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.), pentru ca, în culmea gloriei sale, împaratul Traian (98-117 e.n.), să-l învingă pe Decebal şi să-i transforme regatul într-o provincie romană numită Dacia

Dacii, cu toate că au suferit pierderi grele, au ramas, chiar şi după ce a fost instaurata noua conducere, principalul element din Dacia; provincia a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi adoptarea definitivă a limbii latine. Românii sunt astăzi singurii descendenti ai Imperiului Roman de Răsărit; limba româna este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania, România este o oază de latinitate în aceasta parte a Europei.

Locuitorii, fie ei descendenţi ai Imperiului Roman sau a daco-românilor, şi-au continuat existenţa neîntreruptă ca ţărani sau ca pastori, chiar după retragerea romană sub împaratul Aurelian, (270-275), atât a armatei, căt şi a administraţiei romane, care s-a mutat la sud de Dunăre. Dar, strămoşii romanilor au ramas timp de cateva secole în sfera de influenta a Imperiului Roman, atât în politică, cât şi în economie, religie sau cultură; după despărţirea în două a Imperiului Roman, în anul 395 e.n., ei au rămas în sfera de influenţă a Imperiului Bizantin. Ei trăiau mai mult în spiritul vechilor romani, care acum decăzuse, şi au supravieţuit împrejurărilor grele din timpul valurilor succesive ale popoarelor migratoare. Pe timp cand simbioza etno-culturală dintre daci şi romani a fost realizată, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II şi IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, cand procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină. Iată de ce, spre deosebire de naţiunile vecine, care au ca date de creştinare

 

 

 

(bulgarii – anul 865, sârbii – 874, polonii – 966, slavii de est – 988, ungurii – 1000), românii nu au o data fixă a creştinării, întrucat ei au fost prima naţiune creştină din regiune. In sec. IV-XIII, poporul român a trebuit sa faca faţă valurilor de popoare migratoare – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii – care au traversat teritoriul României. Triburile migratoare au controlat acest spaţiu, din punct de vedere militar şi politic, întârziind dezvoltarea economică şi socială a băştinaşilor şi formarea entităţilor statale locale.

Slavii, care s-au stabilit masiv în sec. VII la sud de Dunăre, au desparţit în două masa compactă a românilor din zona carpato-danubiană: cei de la nord (daco-romanii), au fost separaţi de cei de la sud, care s-au deplasat spre vestul şi sud-estul Peninsulei Balcanice (aromanii, megleno-romanii şi istro-romanii). Slavii s-au stabilit la nord de Dunăre şi au fost asimilaţi încetul cu încetul de poporul român şi limba lor a lasat urme în vocabularul şi fonetica limbii române. Peste limba româna s-a suprapus aşa-numita limba slavică (în acelaşi mod cum s-a impus idiomul germanic francilor). Românii aparţinând religiei ortodoxe au adoptat astfel limba veche slavonă bisericească, ca o limba de cult şi începand cu sec. XI-XVII ca o limba de curte şi cultură. Limba slavă n-a fost niciodata o limba vie, vorbită de popor, pe teritoriul României; ea a jucat pentru români, la un moment dat, în Evul Mediu, acelaşi rol pe care l-a jucat latina în vest; la începutul epocii moderne, ea a fost înlocuită pentru totdeauna în biserică, la curte şi în cultura de catre limba română.

Datorita poziţiei lor, românii de la sud de Dunăre au fost pentru prima data menţionaţi în sursele istorice (sec. X), sub numele de vlahi sau blahi (valahi); acest nume arătând ca ei erau vorbitori ai unei limbi romanice, şi ca popoarele non-romanice din jurul lor recunoşteau acest fapt.

 

După anul 602, slavii stabiliţi masiv la sud de Dunăre au fondat un ţarat puternic bulgar, în sec. IX. Asta a facut o breşă între românii din nordul Dunării şi cei aflaţi la sud de Dunăre. Pe măsură ce au fost supuşi la tot felul de presiuni şi izolaţi de trunchiul puternic românesc de la nord de Dunăre, numărul românilor din sudul Dunării a scazut continuu, în timp ce fraţii lor de la nordul Dunării, cu toate ca trăiau în condiţii extrem de dificile, şi-au continuat evoluţia lor istorică, ca o naţiune separată, cea mai îndepărtată la est descendentă a Imperiului Roman.

Valahia, Moldova şi Transilvania

Începând cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai târziu surse occidentale, menţioneaza existenţa entităţilor statale ale populaţiei româneşti – cnezate şi voievodate – la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpaţilor. O trăsătură specifică istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, dar autonome, – Valahia, Moldova şi Transilvania.

Acest fenomen – care este, fără îndoială, unic în Europa medievală, este extrem de complex. O serie de cauze ţin de esenţa societăţii feudale, dar sunt de asemenea şi factori specifici. Printre ultimii, dorim să menţionăm existenţa imperiilor vecine puternice, care s-au opus unificării entităţilor statale românesti şi chiar au ocupat – pentru o perioada mai scurtă sau mai lungă – teritoriile românesti. De exemplu, la vest, românii au trebuit să facă faţă politicii de cucerire dusă de regatul ungar. In 895, triburile ungare care au venit din ţinuturile Volgăi, conduse de Arpad, s-au stabilit în Panonia. Ei au fost opriţi în înaintarea lor spre vest de către împaratul Otto I (995), astfel ca ungurii s-au stabilit şi şi-au întors faţa către sud-est şi est. Aici, ei s-au întalnit cu românii.

 

 

 

 

O cronica ungară descrie întâlnirea dintre mesagerii trimişi de Arpad, regele ungur, şi voievodul Menumorut al Biharei, un oraş în vestul Transilvaniei. Ambasadorii unguri au pretins ca teritoriul sa le fie cedat lor. Cronica a păstrat pentru noi răspunsul plin de demnitate dat de Menumorut: “Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducătorul vostru. Bucuroşi îi vom ieşi în întâmpinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru că este străin, şi unui străin îi lipsesc multe. Dar pământul pe care îl pretinde, nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, cât timp vom trăi”.

În ciuda rezistenţei cnezatelor şi voievodatelor românesti, ungurii au reuşit în sec. X-XII să ocupe Transilvania şi s-o încorporeze regatului ungar (până la începutul secolului XVI, ca voievodat autonom). In scopul de a consolida puterea lor în Transilvania, unde românii au continuat să fie de-a lungul secolelor marea majoritate etnica, ca şi în scopul de a apăra graniţa estică şi sudică a voievodatului, coroana ungară a recurs la colonizarea regiunilor de frontieră, cu saşi şi secui, în sec. XII-XIII.

Romaniais situated in Southeastern Europe  extending approximately 480 km North to South and 640 km east to West. Soviet occupation following World War II led to the formation of a communist “peoples republic” in 1947 and the abdication of the king. The decades-long rule of President Nicolae CEAUSESCU became increasingly draconian through the 1980s. He was overthrown and executed in late 1989. Former communists dominated the government until 1996 when they were swept from power. Much economic restructuring remains to be carried out before Romania can achieve its hope of joining the EU The capital of Romania is the city of Bucharest .

 

 

It is divided into six administrative districts, with a population of 2,066,723 and it lies in the south-eastern part of the country, in the Romanian Plain (altitude 85 m). Bucharest is a living city with monumental buildings, with outstanding architectural values, big and interesting museums, theatres, opera house, exhibition halls, memorial houses, universities, central public and administrative offices. The Palace of Parliament, for instance, is the second building in the world in point of size, after the Pentagon. The capital is also the largest industrial center of Romania, with numerous factories and plants of all kinds (iron-and-steel, engineering, fine mechanics, tanning yards, food industry).

Bucharest dates back to the 14th century and is recorded in writing for the first time in 1459 as residence of prince Vlad the Impaler. Capital of Wallachia in the 17th-19th centuries and then of Romania since 1862, Bucharest is the most important political, economic, cultural and scientific center of the country. It is crossed by the river .Ö²¢mbovita and is bordered by picturesque lakes on the valley of Colentina. Bucharest is a city featuring a rich vegetation, wide parks, which has inspired the name of “garden-city”.